Profesorul Gh.M.Murgoci, ilustru savant, ctitor al geologiei româneşti, deschizător de drumuri în ştiinţele geologice şi mineralogice, s-a născut în Măcin la 20 iulie în 1872.Tatăl său, Radu Manolache, era un ţăran mocan, veşnic pe drumuri în căutarea unor pasiuni mai bune practicănd păstoritul. Numele de "Munteanu" este dat de învăţătorul său, la care geologul adaugă pe cel de "Murgoci" după numele unui munte în care tatăl său îşi ţinea turma.

       Şcoala primară o urmează în localitatea natală, iar studiile liceale la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Universitatea din Bucureşti, la secţiile de matematică şi ştiinţe fizico-chimice. În timpul studenţiei împreună cu profesorul Mrazec face cercetări geologice şi petrologice în regiunea Dobrogei şi a Carpaţilor Meridionali. După ce işi termină cu un deosebit succes studiile universitare, pleacă pentru specializare în Austria şi apoi în Germania.Teza de doctorat (1900) tratând probleme de petrografie, este distinsă cu menţiunea "Magna cum laude" a Universităţii din Munchen.

       În 1903 devine primul docent universitar din Romănia (în mineralogie) , în lucrarea sa tratănd o problemă care l-a preocupat mult în decursul activităţii sale - aceea a chihlimbarului romănesc.   

      Începănd din 1908 activează ca profesor de mineralogie şi geologie la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele iar când aceasta se transformă în Şcoală Politehnică îi este încredinţată catedra de mineralogie (1920).

      În creaţia sa ştiinţifică se disting două direcţii principale: pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din ţara noastră.Un mare interes îl prezintă lucrările sale despre Munţii Parâng.

      Gheorghe M. Murgoci a fost întemeietorul şcolii româneşti de pedologie, în 1909 prezentând prima schiţă de hartă agrologică a ţării la scara 1:2500000, unde repartiţia principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. În 1923, când consacrarea lui Murgoci era universal recunoscută, Academia Română îl alege printre membrii săi corespondenţi, iar în 1924 a fost ales ca membru de onoare al Comitetului Asociaţiei Internaţionale a ştiinţei solului şi director al Hărţii pedologice a Europei.

      Un an mai târziu însă, în 1925 moare, în plină putere a creaţiei, la numai 35 de ani, după ce a revăzut în ultimele sale excursii şi ţinuturile de obârşie şi de peregrinare ale familiei sale.

      Lucrările sale, de o valoare recunoscută în lumea specialiştilor din ţară şi de peste hotare, au îmbogăţit patrimoniu ştiinţei româneşti şi universale.